„Copilaria. Singurul paradis pierdut.”

 

            Cum v-ați putea descrie copilăria? Eu…aș avea milioane de cuvinte extraordinare pentru a o descrie, dar mă limitez la un singur cuvânt, la cel mai trist și mai  important lucru, EFEMERITATEA ei… Un glas slăbit, o melodie uitată care încă mai este în sufletul tău sau o casă îndepărtată în care ai crescut, în care ai descoperit pentru prima dată ce înseamnă prietenia și în care ți-ai petrecut cele mai deosebite momente din viață rămân fragmente de veșnicie în sufletul oricui.

            În ultimii ani am început să uit treptat  de toate lucrurile din copilărie, mă maturizam pe zi ce trece, iar eu nici măcar nu observam că numai sunt copil.

Știu că niciodată nu voi mai avea parte de toate aceste lucruri și nimeni care a trecut de perioada inocenței, a spontaneității și a simplității naturale nu va mai avea parte niciodată de ea… Când te naști nu ești conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău, dar crești și devii copil. Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ți le oferă viața este aceasta perioadă a inocenței și anume copilăria.

            Nu voi uita niciodată zilele de toamnă târzie, cu iarbă putrezită și cu pământ umed cu miros de mucegai, iernile care veniseră în orășelul mic și idilic al copilăriei mele, momentele în care sub căldura soarelui dătător de viață, culegeam florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, primăvara sau orele petrecute la amurg când soarele îmi surâdea galben și slab vara.

            De aceea voi păstra veșnic în suflet, zilele în care m-a prins ploaia, când ploua neverosimil, cenușiu, negru sau plimbările pe malul mării la răsărit. Am avut parte de momente deosebite în copilărie, alături de prieteni și de toate minunățiile naturii. Cam așa eram eu în copilărie și sunt sigură că și voi ați avut parte de o copilărie la fel de extraordinară ca a mea. Chiar și acum mai sunt copil, însă am intrat de ceva timp în viață, și nu mă mai pot considera așa. Totuși, toate momentele acestea deosebite le-aș putea trăi în fiecare zi, dar nu cu aceeași inocență, nici cu aceeași fericire si nici cu aceeași intensitate cu care o făceam pe când aveam 7-8 ani.

Si voi incheia tot cu un citat:“Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adancurile fiintei si la care omenirea alearga fara incetare sa-si potoleasca setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumusete, de perfectiune.” 

„Daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna!” – Nichita Stanescu

Timpul…exista o multime de citate, de definitii…dar una peste alta, ce credeti voi ca este timpul? Dupa parerea mea, este o combinatie, o contopire a eternitatii cu prezentul, sau mai bine zis, a trecutului cu viitorul. As putea spune ca este problema majora cu care ne confruntam noi toti, intreaga omenire. Cu fiecare zi trecuta, ni se mai adauga o zi pierduta a vietii si tot asa… De fapt, timpul este doar o inventie, o inventie a noastra, a omului. Nimeni nu a precizat vreodata cu exactitate ce este cu adevarat timpul, de unde vine el, cand a inceput sau cand se va termina. Totusi, timpul a inceput vreodata? Sau e terminat deja? Un lucru e cert, in opinia mea, totul este ireversibil, dar timpul este ceva infinit, interminabil, de nedescris. Oare aceasta inventie, timpul, se va termina odata cu terminarea lumii? Sau el va continua sa dainuie in alte dimensiune? Este posibil ca nimeni sa nu afle vreodata aceste raspunsuri. Consider ca timpul este cel mai mare dusman al omului, dar totodata, este si cel mai bun prieten. Ce parere aveti despre amintiri sau despre suferintele si incercarile la care suntem supusi de-a lungul vietii? Se spune ca timpul le vindeca pe toate. Oare chiar asa este? Eu sunt de parere ca da. Desi pe de alta parte, odata ce uitam pentru ce sau pentru cine am suferit, viata noastra s-a mai scurs. Am putea privi viata in nenumarate feluri, ca pe o clepsidra, ca pe un tren, ca pe o tabla de sah, ca pe un joc, opiniile difera de la om la om. Inca nu am reusit sa am propria parere despre descrierea vietii, insa sper ca mi-o voi face in curand. 

O sa incerc sa inchei aici, desi mai am o multime de lucruri de spus, dar promit ca voi reveni cu mai multe postari legate de subiectul. 🙂

Am uitat sa precizez. Voi posta prima poezie care imi vine acum in minte legata de trecerea timpului pe care sunt sigura ca o stiti. 

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

MIHAI EMINESCU – TRECUT-AU ANII

Hello world!

Buna! Desi mi-am facut contul in urma cu cateva saptamani…azi am decis sa postez pentru prima oara…Nici nu prea stiu cum sa incep…Numele meu este Irina-Andrada si am 14 ani…nu sunt prea entuziasmata de varsta mea si nici nu prea par de atat, dar…asta e:)) Ce as putea spune despre mine?…sunt o fata normala…uneori mai spontana, alteori…foarte timida…si nu in ultimul rand…sunt cam neadaptata secolului astuia:)) Nu pot accepta toate aceste lucruri noi care apar…dezvoltarea societatii…sau maturizarea timpurie a copiilor. Despre ceea ce imi place, as putea spune o multime de lucruri…gusturile mele variaza. Cu alte cuvinte, acum pot sa spun ca imi place ceva si peste un an urasc lucrul acela. Oricum, iubesc stilurile vechi, vintage, din anii trecuti. In ceea ce priveste muzica, nu mi-am definitivat inca pasiunea pentru un anumit gen de muzica…dar imi place, de asemenea muzica veche, si artisti precum Celine Dion, Mariah Carey, si altii, depinde, imi plac melodiile care ma fac sa simt ceva, sa traiesc versurile.

Trebuie sa mentionez…ca anul asta…trec la liceu, si sunt putin speriata de aceasta schimbare, la fel ca atunci cand am trecut in a V-a. Colegi noi, profesori noi, materii noi, obisnuinte noi. Insa stiu ca voi avea parte de cele mai frumoase amintiri din viata mea pe care le voi pastra intotdeauna in suflet. Pe de-o parte, sunt destul de fericita ca voi incepe o etapa noua a vietii mele, insa pe de alta parte, sunt umpic emotionata, sau poate umpic mai mult…gandindu-ma la prima zi de liceu…cand aproape toate chipurile mi se vor parea noi, atmosfera, gandurile. Totusi…am acceptat aceasta trecere ca pe o schimbare buna in viata mea, si sper ca nu m-am inselat. Eh…toate se vor afla la randul lor.

In ceea ce priveste numele blogului…”Poveste de toamna” imi inspira pe de-o parte, romantism, dar pe de alta parte si melancolie, caci la urma urmei, toamna e anotimpul melancoliei, nu-i asa? Mi s-a parut ca numele in engleza suna mai bine, dandu-i titlului un aer mai romantic, iar numarul 25 este ziua in care m-am nascut.

Sunt o multime de alte lucruri de spus despre mine, dar sper ca voi putea sa cunosc prin intermediul  acestui blog, alte persoane care au aceleasi pasiuni ca si mine.